Arta reprezentațională infățișează obiecte tangibile intr-un mod identificabil. Realismul sau naturalismul, termeni care se referă la redarea optică a obiectivelor observate, reprezintă adesea scopul artistului reprezentațional.
Abstractizarea pornește de la lumea concretă ți presupune un proces de simplificare. Artistul reprezintă obiectele "pe scurt" sau transpune in forme vizuale ideile rezultate din activitatea interioară a gandirii. Adesea, o lucrrae abstractă se poate baza pe utilizarea echivalentelor geometrice pentru formele reale ale siluetelor și obiectelor observate.
Astăzi, termenul de abstractizare este folosit mai larg, incluzand și abstractizarea derivată din concret și nonreprezentarea.
Arta abstractă este denumirea pe care, incepand cu cel de-al treilea deceniu al secolului al XX-lea, și-o revendică o serie de tendințe, de grupări, de creații - in general diverse, succedandu-se nu fără o anumită atitudine polemică - care au la bază un protest impotriva academismului și naturalismului, indepărtand din imaginea plastică elementele lumii invizibile, redate pană atunci de așa zisă artă figurativă, și așezand in locul lor un sistem de semne, linii, pete, volumi, ce ar trebui să exprime, in formă pură, acțiunea raționalității și sensibilității umane dar si gandurile cele mai ascunse si unele detalii ale personalitatii acestora ce sunt adanc ingropate in suflet asteptand sa fie scoase la iveala.
Plecand de la ideea că arta plastică, arhitectura și muzica sunt prin excelență abstracte - ele presupunand in același timp o sumă de legături cu irealul, și fiind, de regulă, neacceptate drept construcții, ci ansambluri controlate de logică - primii artiști atrași de abstracționism iși manifestă, cu un sentiment de eliberare, intreaga incărcătură emoțională, sentimentala si senzitiva.
Arta abstractă apare aproape simultan in mai multe țări europene, in preajma anului 1810. Printre primii reprezentanți ai acestei tendințe este Wassily Kandinsky, care, incepand din 1810, pictează un ciclu de tablouri intitulate "Improvizații", și publică un amplu studiu, "Über das Geistige in der Kunst" ("Despre spiritual in artă", 1811), ce a contribuit la afirmarea artei abstracte.
Termenul de abstract este insă mult prea general, folosirea lui a pendulat intre accepții extremiste, intreaga artă fiind considerată abstractă, ca rezultat al procesului de abstragere a realității in imagine, sau, dimpotrivă, concretă, opera existand ca o realitate in sine.
In 1930, Theo van Doesburg introduce termenul de artă foarte concretă, părandu-i-se absurd să numească abstractă o creație artistică ce are o existență reală, dar nu va reuși să inlocuiască, totuși, pe cel de artă abstractă, in care publicul și teoreticienii artei continuă să alinieze creații ce nu trimit direct la realitate.
Arta abstractă inregistrează manifestări din cele mai diferite, dezvoltand și extrapoland unele dintre aspirațiile impresionismului, mai ales in domeniul culorii și al accentului pus pe universul interior al artistului.
Nonreprezentarea presupune folosirea in artă a unor forme care nu au legătură cu nimic existent dicolo de opera de artă. In pictură, aceasta inseamnă că aranjamentul culorilor, al formelor reprezintă insăși baza expresiei artistului. Adesea, in sculptură, formele solide nu sugerează nimic altceva decat ceea ce sunt (ca in cazul folosirii unor corpuri geometrice, cum ar fi sfere, conuri, cuburi) Ele joacă rolul de forme nonreferențiale, cu alte cuvinte, nu se referă la oameni, la evenimente sau locuri aflate in afara sculpturii insăși.
In arta nonreprezentațională, subiectul operei de artă este exact ceea ce se vede: culori, volume, forme, textură, materialul de creație folosit pentru producerea lucrării. Ideile transmise sunt acelea că ea insăși (lucrarea) este "artă".