Mantaua internă este separată printr-o zonă de trecere de nucleu fiind caracterizată printr-o schimbare bruscă a densității de la densitatea 10 la 5 g/cm³. Cauza fiind schimbarea compoziției fierul fiind înlocuit de mineralele cu o pondere mai mare în silicați de magneziu (perowskit CaTiO3 descoperit de G. Rose în 1839), precum și a oxizilor metalici de magneziu și fier. Mantaua internă se întinde între adâncimea de 660 km și 2900 km, având o temperatură de cca. 2000 °C. Zona termică D dintre nucleu și mantaua internă este considerat Plume (zona de proveniență a magmei vulcanice).

Zona de trecere dintre mantaua internă și mantaua externă este situată între adâncimile de 410 și 660 km, fiind o zonă de trecere dar în același timp este considerată această zonă aparținătoare mantalei externe. Linia de delimitare a fazei de trecere este stabilită prin prezența olivinei mineralul principal din componența mantalei externe.
Această schimbare a mineralelor din structură atrage după sine și schimbarea densității și viteza de propagare a undelor seismice.

Mantaua externă începe de la adâncimea de 410 km și se întinde spre suprafață până la granița cu scoarța terestră, având în compoziția sa mai ales peridotit, olivină și piroxeni, fiind prezente și mineralele din grupa granatelor. Mantaua externă cuprinde o zonă numită "asthenosferă" ce se întinde între adâncimile de 100 și 210 km (grec. Asthenospheră = sfera moale) prin rocile topite are o consistență moale jucând un rol important de tampon în atenuarea vitezei de propagare a undelor seismice. Prin consistența fluid-vâscoasă permite alunecarea lentă pe suprafața sa a plăcilor rigide a litosferei (mișcarea de derivă a continentelor).
Mantaua reprezintă 1/3 din masa Pământului, cu o densitate care oscilează între 3¼ și aproape 5 g/cm³. Zona superioară a mantalei este denumită "suprafața sau zona de discontinuitate Moho" (zonă descoperită (1910) de geologul croat A. Mohorovičić) fiind zona care desparte mantaua de scoarță, caracterizată prin discontinuitatea transmiterii undelor seismice și prin schimbarea mineralelor și rocilor componente, care cauzează o schimbare bruscă a densității cu o diferență de 0,5 g/cm³ ceea ce determină o reflectare intensă a undelor seismice, detectate ușor la suprafața Pământului.