Încă de la primii paşi în grădină am fost surprinşi de câteva curiozităţi organizatorice locale:  grădina nu era deschisă publicului, iar avantajele terenului (izvor, luciu de apă, diferenţe naturale de nivel, vegetaţie nativă) nu sunt amplificate prin planuri de arhitectură peisageră ci, dimpotrivă, ai impresia unui hibrid ciudat între natură şi o intervenţie umană nu prea inspirată. 

M-a impresionat negativ şi nepăsarea, totalitarismul conducerii, supunerea impusă, comunicarea unidirecţională dintre conducere şi personalul executiv.
Cu toate că am trăit, pănă în 1998 într-un sistem similar, în România, aici la Chişinău am găsit o formă mai gravă, mai umilitoare. Poate mă înşel, poate au rămas doar câţiva exponenţi aflaţi în stare de inerţie. Oricum ar fi Chişinăul, prin Grădina sa Botanică, condusă de dl. Ciubotaru mi se pare acum foarte departe.

Pot concluziona ca a fost pentru prima şi sper şi pentru ultima dată când parcurgerea unui spaţiu verde, numit Grădină Botanică mi-a produs tristeţe.