-     -

Tipuri de obiecte cerești

 

Obiectele cereşti pot fi formate dintr-un ansamblu de corpuri cereşti aflate într-o relativă apropiere şi interdependenţa, formate, la rândul lor, din materie aflată în stare solidă, gazoasă sau plasmă. Din această primă categorie fac parte stelele, planetele, sateliţii, asteroizii şi meteoriţii. Spre deosebire de corpurile cereşti, obiectele cereşti nu sunt întotdeauna bine delimitate în spaţiu şi nici nu au întotdeauna o structură omogenă.

Universul observabil

Universul observabil se referă la totalitatea materiei (galaxii și alte obiecte cosmice) ce pot fi observate de pe Pământ în momentul de față.

Calea Lactee

Calea Lactee este galaxia noastră, în care se află Soarele, restul sistemului solar și toate celelate stele vizibile pe cerul nostru. Face parte dintr-un grup de circa 30 de galaxii din partea noastră de Univers, numit Grupul Local. Galaxia noastră este una de tip spirală, se rotește lent, are diametrul de 100 000 de ani-lumină, conține circa 100 de miliarde de stele, precum și numeroți nori de gaze și praf.
Sistemul solar se află într-unul din cele cinci sau șase brațe ale spiralei, la două treimi din distanța dintre nucleul galaxiei și marginea discului. Există dovezi că în mijlocul galaxiei se află o imensă gaură neagră.

Galaxii

 
Forma galaxiilor ■ Liste galaxii

Aproape toată materia obișnuită din Univers și o parte din materia întunecată este concentrată în 200 de miliarde de galaxii. Majoritatea galaxiilor conțin miliarde de stele și nori imenși de gaze și praf. Aceștia variază în diametru  de la 10 000 la 200 000 de ani-lumină și de regulă sunt grupați în roiuri care numără de la 20 la câteva mii.  Roiurile sunt grupate în super-roiuri, care formează benzi sau filamente late, cu spații mari de vid între ele. Din anii 1960, astronomii au încercat să identifice obiecte îndepărtate, pline de energie, numite quarsari. Acum se crede că majoritatea quarsarilor sunt rezultatul unor găuri negre colosale ( regiuni unde materia este comprimată la extrem ), formate în centrul galaxiilor tinere. Se bănuiește că în majoritatea galaxiilor mari se află găuri negre. Astronomii identifică majoritatea galaxiilor printr-un cod alfanumeric.

Stele

Stelele, inclusiv Soarele, sunt sfere incandescente de gaze (mai ales hidrogen și heliu) care generează cantități uriașe de energie prin reacții interne de fuziune. Interiorul unei stele este singurul loc din Univers unde se pot forma elemente cum sunt carbonul și oxigenul. Multe stele sunt grupate în roiuri, adesea înconjurate deresturile norilor de gaze din care s-au prăbușit.proprietățile individuale ale unei stele depind în primul rând de masa ei. Stelele cu masa cea mai mare sunt cele mai fierbinți și mai strălucitoare, cu temperaturi de până la 50 000oC la suprafață. și sunt de culoare albastră sau albăstruie. Aceste stele își consumă rapid hidrogenul care alimentează reacțiile nucleare, astfel încât strălucirea lor nu durează mai mult decâteva milioane de ani. Viața lor se încheie printr-o explozie intensă care le transformă în supernove. Stelele cu masă medie, cum este Soarele, au o temperatură de 4 000-8 000oC la suprafață, sunt de culoare galbenă sau portocalie și strălucesc timp de miliarde de ani.La sfărșitul vieții se extind și devin stele cu densitate mică, numite gigante roșii, după care materia din ele explodează și din stea nu mia rămâne decât o pitică albă, care se răcește și se stinge treptat.

Viziunea Hubble

Mărime și compoziție

Unde suntem noi?

Reprezentarea cerului - Constelații

 

Este imposibil de spus cine a inventat primele constelații. Avem informații că babilonienii, indienii, grecii, romani, chinezii, amerindienii. Cei de mai sus locuiau in emisfera nordica și de aceea au creat constelațiile vizibile din această parte a planetei noastre. Ptolemeu, astronomul greco-egiptean care a trăit în al doilea secol era noastră, a catalogat mai mult de 1022 de stele și a menționat existența a 48 de constelatii în lucrarea sa Almagesta (150 e.n.). Aceste 48 de constelații sunt numite „constelații antice” și o parte se folosesc chiar în prezent.  Ptolemenu nu a inventat constelațiile antice (în afară de câteva) ci le-a menționat pe cele care se foloseau în zilele sale.
La începutul secolului XVI navigatorii europeni au început să exploreze emisfera sudică și pe lânga animale și locuri ne mai vazute, au întâlnit și stele necunoscute. Nevoia de orientare precisă a dus la catalogarea stelelor și la creearea de noi constelații. Așa au apărut constelațiile emisferei sudice care au nume mai tehnice.