Floarea – structură prezentă la angiosperme care conţine organele prin care se realizează reproducerea sexuală a plantei. Elementele florale sunt adaptate pentru a realiza polenizarea şi fecundaţia, urmate de producerea de seminţe şi fructe. 
Floarea este considerată a fi o ramură scurtă, un microblast cu creştere limitată, conţinând frunze metamorfozate (Eames, 1961). 

În marea majoritate a cazurilor, florile se dezvoltă în axila unei bractei. Dispoziţia florilor pe axa tulpinală este variată şi în acelaşi timp caracteristică pentru diferitele specii de plante şi depinde de modul de ramificare al tulpinii. Florile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe.

O floare completă este alcătuită din: receptacul, înveliş floral (calix şi corolă), androceu (antere şi filament) şi gineceu (ovar,ovul stil şi stigmat).

Pe receptacul  (extremitatea puţin mai umflată a pedunculului) se inserează ciclic sau spirociclic învelişurile florale(caliciul şi corola), întotdeauna în aceeaşi ordine relativ unul faţă de altul.  

Elemente florale:
1. SEPALE, colectiv numite calix(caliciu), CA - pe cea mai joasă poziţie pe receptacul. De obicei sepalele sunt verzi, foliacee, ele protejând mugurele floral.
2. PETALE, colectiv numite corolă, CO - în partea interioară a sepalelor. De obicei partea cea mai aspectuoasă a florii.
3. STAMINE, colectiv numite androceu, A - în partea interioară a petalelor. Fiecare stamină se compune dintr-un filament şi o anteră (anterele având saculeţi polinici, unde se produce polenul).
4. CARPELE, colectiv numite gineceu, G - cu cea mai înaltă poziţie de pe receptacul. Ginoceul poate avea următoarele trei regiuni:
a). stigmat - porţiunea receptoare unde aderă polenul şi germinează
b). stil - unde cresc tuburile cu polen
 c). ovar - porţiunea umflată de la bază, ce are în interior ovulele care eventual devin seminţe.

 Observaţii:
- florile pot avea una sau mai multe carpele. Un pistil simplu înseamnă o singură carpelă.
- carpelele pot fi separate una de alta sau alipite
- cand carpelele sunt alipite vorbim de un gineceu compus sau de un pistil compus.
- invelişul floral se numeşte periant, atunci când elementele sale, sepalele şi petalele, se disting ca formă, dimensiuni şi culoare (flori heteroclamidice) şi perigon, când elementele sale, numite tepale, nu se deosebesc între ele (flori homoclamidice).
- florile lipsite de periant se numesc flori nude sau  flori aclamidice.
- florile la care lipseşte numai calixul sau numai corola se numesc flori monoclamidice.
-

Condiţii sexuale
Florile ce conţin atât antere cât şi carpele - numite părţi florale esenţiale, întrucât ambele sexe sunt prezente, se numesc flori perfecte (bisexuate, hermafrodite).
Florile la care lipsesc anterele sau carpelele se numesc flori imperfecte (unisexuale).
Florile care posedă numai stamine se numesc flori staminate, iar cele care posedă numai carpele se numesc flori carpelate (pistilate).

Dacă pe aceeaşi plantă apar atât flori staminate cât şi flori carpelate, specia respectivă se numeşte monoică, în timp ce dacă florile staminate şi florile carpelate apar pe plante diferite, specia este dioică. Când pe aceeaşi plantă apar atât flori bisexuate (perfecte) cât şi unisexuate (imperfecte), specia se numeşte poligamă.

Polenizare - Evidenţa Coevoluţiei
Diferite animale sunt polenizatori efectivi ai anigiospermelor : insecte, păsări, mamifere. Morfologia florilor s-a schimbat de-a lungul selecţiei naturale, după cum s-a schimbat şi morfologia animalului polenizator.  Această schimbare evolutivă reciprocă se numeşte coevoluţie.
Principala atracţie a florii asupra polenizatorului animal este nectarul, iar în unle cazuri polenul constituie recompensa.
Unele flori sunt adaptate pentru a fi polenizate de insecte cu trompă scurtă: tubul corolei este scurt, larg deschis iar nectarul este accesibil. Florile polenizate de insecte cu trompă lungă au corolă cu tub lung, format din petale concrescute, iar nectarul se află într-un loc greu accesibil. Trompa insectei se freacă de antere şi de stigmat înainte de a putea ajunge la nectar.

Unele angiosperme au evoluat astfel încât nu au nevoie de polenizatori animali pentru a se reproduce. Floarea acestora are de cele mai multe ori petale puţine iar acestea sunt reduse. Producerea de ovule şi de polen este atribuită unuor tipuri florale diferite, carpelate şi staminate (flori unisexuate). Anterele ies mult în afara corolei iar stigmatul este păros, adaptat să capteze granulele de polen. Când mai multe flori reduse şi unisexuate apar împreună pe un ax, formează aşa-numiţii mâţişori.
Unele specii se auto-polenizează. Ele au flori mici, fără nectar iar staminele şi carpelele ajung în acelaşi timp la maturitate.

Florile sunt solitare sau grupate în inflorescenţe, fiind prinse pe axul floral principal (peduncul), printr-o codiţă (pedicel). Unele flori, numite sesile,  nu au pedicel, pornind direct din axul floral.