De-a lungul timpului, în spațiul etnografic românesc s-au delimitat mai multe regiuni istorice care în decursul istoriei au aparținut în întregime sau parțial voievodatelor cu populație majoritar românească întemeiate în secolele al X-lea (pentru Transilvania) și al XIV-lea (Moldova, Țara Românească și Dobrogea). Parțial sau în întregime, aceste regiuni cunoscute și sub denumirea de „țări”, au constituit, într-o perioadă determinată de timp, și teritoriul României, teritoriu care, potrivit surselor istorice se include practic Daciei antice, de până la perioada daco-romană (regatele lui Burebista și Decebal).

Semantică

Regiunile istorice din spațiul etnografic românesc sunt adesea desemnate și istoriografic prin expresia Țările române, folosită mai ales pentru voievodatele numite de istorici Principatele Române, iar uneori și pentru cele două state românești actuale în care limba Daco-Română este oficială și vorbită de majoritatea locuitorilor, anume România (în care este oficial numită limba română) și Republica Moldova (în care româna este oficial numită limba moldovenească).

Istorie generală

Înaintea constituirii regiunilor tradiționale, au existat țări românești (întemeiate în perioada post-romană, în Evul Mediu timpuriu), numite de istorici Romaniile populare și de cronicarii străini valahii, unele constituite sub formă de cnezate, altele simple comunități rurale, cum sunt de exemplu țările Crasnei, Lăpușului, Gurghiului, Moților, Almașului, Făgărașului, Bârsei (în Transilvania), Gilortului, Jaleșului, Lotrului, Argeșului, Muscelului (în Țara Românească), Vrancei, Neamțului, Dornei, Strășinețului, Onutului, Sorocăi, Iașilor, Bârladului, Codrului, Ciubărciului (în Moldova istorică), la care se adaugă Vlahiile din sudul Dunării atestate prin documente sau prin toponime ca Vlasici, Vlahina, Stari Vlah, Romania Planina, Vlașina, Megali Valachia, Vlahoclisura ș. a., și, în răsăritul Cehiei, Valahia moravă (loc de așezare a unor păstori români veniți, probabil, din Banat sau din Crișana).